Dialog înflorind la minimă depărtare

Silit de pandemie, ca sa nu innebunesti in claustrarea impusa de autoritati, am hotarat eu si Gabi sa purtam un dialog online. Fiecare pe computerul propriu. Stand deci in camera mea, eu am tastat pe computerul mare. În camera ei, mult mai mica, Gabi mi-a raspuns pe laptopul ei. Camerele dau pe acelasi coridor al apartamentului de trei camere al unui bloc construit cu unul sau doi ani inainte de caderea tatucului ceausesc. Camerele au vederi diferite: eu spre rasarit, Gabi spre apus. Eu la soseaua zgomotoasa. Gabi la o alee linistita din spatele blocului, unde nu se mai afla decat o centrala termica ciudata ce pare parasita (ne aduce amandurora aminte de pustietatea hangarelor lui Chirico). (Constantin Abaluta) Nu stiu daca aceste amintiri, evocari sau ce-or fi ele folosesc la ceva, nu stiu nici daca imi fac bine sau rau, dar imi provoaca o suferinta cumplita. Ai dreptate: tind sa ma invinovatesc pentru tot si pentru toate, ca si cum as mai putea face ceva, ca si cum as fi putut face ceva. Imi este un dor cumplit de ei toti, sufar pentru fiecare in parte, port tristetea si dezamagirile lor in mine, neimplinirile lor sunt si ale mele. E o povara prea grea, pe care nu stiu daca o mai pot duce. Pe de alta parte, e in mine ceva ce ma impinge sa continui, am impresia ca asa ii alin pe ei, le dau un semn ca nu au fost singuri, ca cineva incearca sa le ostoiasca suferintele, chiar daca atat de tarziu. Iarta-ma, dar trebuie sa ma opresc, altfel o iau razna. (Gabriela Abaluta)