Femeia de ciocolata

  Ei tin ochii plecati si nu indraznesc sa-i ridice la dansul. Negrisor isi ia ramas bun de la ea, odihnindu-si putin privirile, inainte de plecare in negura definitiva, in nuanta inchisa a pielei catifelate. Ce izvor de noapte, in pielea asta, care desigur radiaza amurgul incepator ce-i inconjoara, radiaza noaptea ce va sa vie, radiaza noaptea eterna in care va intra el, nesaturatul...   O saruta in gand pe ploapele lasate si pe punctul acela de zbucium din gat. Se mai opreste putin si asupra lui Modreanu. El sta cu ochii inca plecati, ca un vinovat. Ii vine sa-l mangaie si sa-l imbarbateze. Se poate gasi vreo vina copilului care vrea sa manance singur dulciul preferat? Gib I. Mihaescu, Femeia de ciocolata