Insula cuvintelor de acasa

Poemele sociale ale lui Daniel Ionita sunt marturia unei prezente extrem de vii, de bine ancorata in vartejul de relatii, conexiuni si (dez)acorduri ale lumii contemporane. O imagerie fastuoasa, de sorginte romantica, aluziva, pune poetul la cale in poemele sale de dragoste. Poemele cu tenta religioasa sunt scrise pe ton de conversatie. Dialogul e viu, ardent, patimas, caci, daca ar fi sa pogoare din ceruri, cu siguranta Iisus ar fi rastignit a doua oara. Nici mistic, nici apologet, nici predicator, nici versificator cuminte al unor scenarii biblice, poetul e o fiinta problematizanta. Ca o dominanta a acestui tip de lirism se rostuieste limpiditatea; o claritate suprafireasca aureoleaza poemele, una care pe genialoizii autohtoni, obisnuiti sa delireze incontrolat, i-ar oripila. Un poet plin de vitalitate, creator al unui lirism problematizant, care pune la bataie ironia si autorironia, sarcasmul si ludicul si care stie sa-si administreze inteligent averea textuala, asa ni se revela Daniel Ionita, poetul de la antipozi, care nu si-a renegat patria, nici limba patriei, dimpotriva, continua sa scrie in limba strabunilor si sa aduca servicii uriase culturii romane fara sa astepte nici un fel de recompensa.