Invidie și recunoștință

Volumul de față conține scrierile lui Melanie Klein începând din 1946 și până la moartea ei, în 1960, incluzând și unele lucrări neterminate, publicate postum, în 1963. Pornind de la exemple din cazuistica proprie, dar și din literatură și mitologie, Melanie Klein tratează subiecte precum anxietatea, vinovăția, viața emoțională a bebelușului, jocul ca tehnică psihanalitică, originea transferului, identificarea, mecanismele schizoide și schizofrenia, invidia, recunoștința, sănătatea mentală, singurătatea. Toate acestea sunt privite și explicate prin prisma relațiilor bebelușului cu obiectele sale timpurii, îndeosebi cu mama, aflate la baza relațiilor, normale sau patologice, din viața adultului. Scrise într-un limbaj clar, descriptiv, articolele reunite aici se adresează deopotrivă psihanaliștilor, psihoterapeuților și persoanelor interesate de a-și lărgi orizonturile cunoașterii printr-o înțelegere mai profundă a vieții psihice infantile și adulte. Melanie Klein (1882–1960) este unul dintre părinții psihanalizei, întemeietoarea școlii psihanalitice relaționale. Fiind unul dintre primii analiști de copii din Europa Centrală, a fost un membru controversat și influent al Societății Britanice de Psihanaliză de-a lungul a 30 de ani, iar munca ei este în prezent recunoscută internațional. Valoarea ideilor noi poate fi estimată în funcție de felul cum supraviețuiesc revoluțiilor pe care le provoacă. Multe dintre controversele de început pe marginea operei lui Melanie Klein sunt aproape uitate: astăzi, mulți analiști consideră ca de la sine înțelese relațiile timpurii cu obiectul descrise de Klein și mulți îi folosesc descoperirile și conceptele de început chiar fără a le cunoaște originea. O mare parte a gândirii ei a fost asimilată de psihanaliza ortodoxă. Analiștii cunoscuți sub numele de kleinieni, care‑i folosesc explicit concepțiile și tehnica, i‑au dezvoltat opera și continuă s‑o dezvolte, iar interesul față de ideile ei crește pretutindeni în lume. Vitalitatea și importanța operei lui Melaniei Klein nu pot fi puse la îndoială. Hanna Segal În privința invidiei, nu e deloc ușor de explicat cum se face că mama care hrănește bebelușul și‑l îngrijește poate fi totodată obiectul invidiei. Dar, ori de câte ori copilul e flămând sau se simte neglijat, frustrările sale duc la fantasma că mama îi refuză intenționat laptele și iubirea sau le păstrează pentru sine. Astfel de suspiciuni se află la baza invidiei. Sentimentul de invidie presupune nu doar că este dorită posedarea, ci și că există un impuls puternic de a nu permite altora să se bucure de obiectul râvnit. Dacă invidia este foarte puternică, aspectul ei deteriorant determină o relație perturbată cu mama și, mai târziu, cu alți oameni; totodată, individul nu se poate bucura pe deplin de nimic, pentru că obiectul dorit a fost deja deteriorat de invidie. Melanie Klein