Lanterna bunicului meu. Proze la lumina amintirii

Printre linguri, linguriţe, brelocuri, brelocuțe, tigăi, farfuriuţe, căţeluşi de plus, „elefănței bătuţi” cu pietricele nepreţioase şi alte bunătăți cu aromă de timp care a patinat nemăsurat peste trupuri, locuri și lucruri, o văd.
O văd acolo, pe tarabă, cum se distinge, ca o regină aşezată în soare, ca o eroină tăcând despre tranşeele prin care a trecut.
O reginǎ-eroină, îmbrăcată în culoarea uniformelor soldățești, cu un singur ochi, spart, prin care parcă m-a văzut la rândul ei.
„Uite! Uite! Lanternă ca a bunicului meu!” vocalizez cu uimită bucurie, întinzând mâna să o culeg din plebea obiectelor şi să o ridic, pentru câteva clipe, nițel mai în dreptul privirilor noastre.