Lazar nu era orb

RAMONA STRUGARIU scrie la cald, din mers, cronica eşecului paradiziac şi a căderii, abrupte, în Istorie. O scrie chiar la poarta Edenului, în primele clipe de după Izgonire, şi din această pricină are privilegiul unic de a vedea simultan inocenţa şi păcatul, de a trăi deopotrivă incoruptibilitatea visului şi precaritatea materiei. Deposedată de propria ei jumătate, pe care o percepe divergent, cînd luminoasă, angelică şi neperisabilă, cînd sumbră, supusă ispitelor şi aruncată în lume, ea îşi refuză şi îşi neagă condiţia printr-un continuu şi amplu ceremonial recuperator. Vehiculul acestei probe majore, al acestei căutări inefabile, este viziunea unui Eros difuz, care impregnează, asemenea apelor freatice, toate subteranele unei existenţe nemijlocite şi în continuă reconfigurare. Asemenea piciorului amputat, care doare în somn chiar în absenţa lui materială, doare aşa, spectral, în calitatea sa de organ fantomă, partea cealaltă a fiinţei, jumătatea ei nevăzută, bîntuie neîntrerupt conştiinţa poetei, conectată subtil cu memoria începuturilor, la fiecare pas al experienţei sale diurne. Cu toate acestea, El şi Ea, masculinul şi femininul, deşi angajaţi fatalmente în ritualul diafan al căutării şi în dansul obscur al recunoaşterii („Setea de mine, foamea de tu”), continuă să trăiască în lumi diferite şi în registre morale adverse. De cele mai multe ori, la limita evidentă a damnării şi a culpei. Poemul de iniţiere în meandrele fiinţei, cel de cartografiere a existenţei, cel de cunoaştere, de invocaţie, căutarea asiduă, bocetul, imprecaţia, strigătul, iluminarea, orchestrate policrom, ca un curcubeu cu o rezoluţie maximă, sînt căile de acces pe care Ramona Strugariu le-a identificat în pregătirea marelui asalt către recuperarea de sine, către împlinirea unităţii originare! în lumea concretă şi în imaginar, în geografie şi în istorie, în vitalitatea firii şi în cultură, în explozia de senzualitate şi în codul de comunicare, în morfologie şi în sintaxă, în mirajul şi în abisul oglinzii, dar, mai ales, în iubire, în iubirea fără de sfîrşit, în iubirea mistică şi iniţiatică, reîntîlnirea jumătăţii pierdute este posibilă („Mereu jocul de unul singur / în doi”), Paradisul este recuperabil, iar marele vis al androginiei, acela în care El şi Ea fuzionează extatic, împlinit: „Nu-i despărţiţi din îmbrăţişare”! Iar deasupra tuturora, calea spre sine: „Eu / sunt toată beţia de endorfine / de care n-au parte / decît cei pentru care iubirea e drumul / nu ultima filă din carte.” Pavel Șușară