Legende si pasteluri

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte — veselul Alecsandri, Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum seculii străbate, o minune luminoasă, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.” – MIHAI EMINESCU Bine vorba nu sfârşea, Din râu iată că ieşea Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu, Şi cu coarne oţelite Şi cu aripi la copite. Fiara cruntă şi turbată Pleca fruntea ei cea lată Şi sărind, mugind, da zor Peste mândrul vânător. Iară Dragoş s-aţinea, Şi, cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca Fruntea-n două-i despica! Apoi capul îi tăia, Într-o lance îl punea Şi pleca în veselie Pe frumoasa lui moşie, De păgâni să o ferească Şi ca domn să o domnească!