Lucian Vasilescu, un Ulise în arca poeziei

Demersul interpretativ, pe care-l propunem, închizându-l pe poet în ecuația acestei metafore, Lucian Vasilescu: un Ulise în arca poeziei, nu este altceva decât un punct de vedere personal, un mod de a-i vedea și privi opera în ceea ce propune și promite, dar și în ceea ce camuflează, ca intenție, ca secret și mister al ei. Poate fi aceasta o interpretare greșită, în sensul celor afirmate, cândva, de Pedro Salinas, potrivit căruia poezia, creația, în general, are nevoie de această formă superioară a interpretării, întrucât o creație nu se finalizează după ce a fost concretizată, pusă pe hârtie; atunci, creația doar se încheie, dar nu se oprește. Viața operei continuă în alte și alte ramificații, întrucât se află „în căutarea altui poem înlăuntrul său, în autor, în cititor, în tăcere”.

Sunt trepte ale interpretării pe care fiecare receptor le urcă și le coboară, având cu sine bagajul său, o anume identitate intelectuală, personalitate ce îmbină, într-un complex unic și irepetabil, date de identitate cognitiv-afectivă, lecturi, așadar, un anume mod de a privi opera în ochii săi himerici și de a-i aduce la suprafață pepitele. - Ana Dobre