Poporul nemuritorilor

In strafundul minelor Daciei, crestinii adusi de la Roma si din intreg Imperiul Roman, cu ochii smulsi, cu picioarele rupte, insemnati cu fierul rosu, infometati, inlantuiti – cetateni romani, cei mai buni ai lor, singurii buni printre romani –, au facut sa se inalte credinta crestina la suprafata, asa cum se inalta graul din semintele ascunse in pamant. Credinta din aceste mine, unde putrezeau crestinii, a acoperit Dacia intreaga. O mare de rugaciuni, de nadejde; rugaciuni latine catre Iisus, catre Parintele ceresc, Parintele Care era deasupra Daciei. Aceste rugaciuni latine, care se ridicau din mine, nu au putut fi stavilite de cineva. Veneau din strafunduri, avand radacini nespus de adanci.
In ultima clipa a istoriei sale, Dacia a primit confirmarea, prin acesti colonisti crestini, ca nu doar dacii, ci toti oamenii sunt nemuritori. Ceea ce credeau ei era adevarat. Nu se inselasera; noii veniti le confirmau existenta vietii vesnice de dincolo de moarte. Dacii au parasit astfel pamantul, asigurati, o data in plus, ca erau nemuritori – ca nici ei, nici urmasii lor nu vor muri in veci. (Constantin Virgil Gheorghiu)