Repere maioresciene

Prezentul volum s-a născut prin reluarea şi dezvoltarea unor idei din lucrarea noastră de diplomă, susţinută în anul 1978 la Universitatea din Bucureşti. La data respectivă, se împlinise peste un deceniu şi jumătate de la producerea dezgheţului ideologic, în contextul căruia „valorificarea critică a moştenirii noastre culturale” îl readusese în centrul atenţiei pe Titu Maiorescu, laolaltă cu alte personalităţi ale trecutului. Prin acelaşi mecanism al recuperării „critice” a valorilor trecutului ieşiră la iveală monografia lovinesciană, dedicată criticului, şi Istoria literaturii... a lui Călinescu, unde Junimea şi Maiorescu se bucură de un spaţiu considerabil. Moştenirea acestor două lucrări au inspirat atitudini diferite în noile condiţii: unii al căror scris encomiastic făcu o prezenţă de nepreţuit din Titu Maiorescu, alţii, pornind de la portretul călinescian al mentorului Junimii, adâncind sagacitatea prin care decelau nu atât adevărul invocat de critic, cât mai mult adevărul impus de autorul Criticelor. Dar indiferent de aceste atitudini şi de nuanţările altor comentatori, Maiorescu ne însoţeşte, şi cărţile apărute după 1989 o dovedesc cu prisosinţă. A-l tăgădui acum pe Maiorescu ar fi un gest de-a dreptul ingrat, oarecum asemănător celui din perioada proletcultistă. A-l nega nu e posibil, a-l zeifica ar fi un lucru de prost gust, a-l consulta ca autor şi martor este o cale raţională, binevenită. în sensul acestor sublinieri, ni s-a părut că ar fi potrivit ca, beneficiind de noile achiziţii, să reluăm şi să actualizăm anumite puncte de vedere cuprinse în propunerea noastră din 1878, gândindu-ne că ar fi utile mai ales şcolii, mediu în care existenţa noastră profesională a început şi s-a derulat mai multe decenii. Maiorescu este un clasic al culturii noastre. A criticat mediocrităţi, a respins nonvalori, uneori exagerând, dar, cu un dram de noroc, reuşind să promoveze valori de netăgăduit, scriitori de primă mărime. S-ar părea că o contradicţie a lui Maiorescu – pentru a relua un titlu inspirat care a generat discuţii pro şi contra – s-ar afla între Direcţia nouă... care-l impunea pe Eminescu şi portretul geniului etern care îşi urmărea destinul, indiferent de împrejurările exterioare ale existenţei: „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” Desigur, şi Maiorescu şi Eminescu erau adepţii concepţiei schopenhaueriene privind geniul. Dar Maiorescu nu a intervenit în schimbarea drumului geniului eminescian. Dimpotrivă, l-a netezit atât cât i-a stat în putinţă. Junimea e un fenomen complex al culturii noastre, datorând mult lui Maiorescu. Şi Eminescu, şi Caragiale, şi Creangă s-ar fi afirmat în perspectivă, fără să fi intervenit „sinteza generală în atac”, adică acţiunea energică a lui Maiorescu pentru ameliorarea situaţiei din cultură şi literatură, dar în cadrul Direcţiei noi... devenirea lor e mult mai limpede şi mai motivată. Dar despre toate acestea s-a scris ce era de scris. De aceea, aşa cum s-a mai spus, deşi a spori numărul lucrărilor despre Maiorescu înseamnă un risc, tradus în „gratuitatea gestului”, noi ne asumăm acest risc, sprijiniţi măcar de argumentul că după 1989 societatea românească a traversat o perioadă de tranziţie care din anumite puncte de vedere impune (sau ar trebui să impună) exemplul personalităţii marelui critic. Titu Maiorescu a scris o istorie politică a unei perioade de tranziţie care a apropiat România de civilizaţia occidentală. în tranziţia noastră postdecembristă am fost acceptaţi în Uniunea Europeană. în viziunea lui E. Lovinescu şi a altor critici literari care iau urmat, Maiorescu, deşi parlamentar, ministru şi primministru, nu poate fi socotit un om politic, în sensul că nu a lăsat în urma lui nici un proiect legislativ dus până la capăt. Dar e cazul să ne întrebăm dacă România, revenind la democraţia parlamentară după 1989, a înregistrat în Parlament vreo personalitate de talia lui Titu Maiorescu ? Prin urmare, am restituit ce se cuvine memoriei acestei personalităţi, referindune mai întâi la Istoria politică pe care a compus-o dintr-o înşiruire de prefeţe la volumele de Discursuri parlamentare. în al doilea rând, am căutat să revenim la O cercetare critică a poeziei române de la 1867, care „are toate calităţile unui bun manual şcolar.” Este caracterizarea aparţinând criticului literar Alexandru Dobrescu. Faptul e semnificativ, dacă avem în vedere severitatea cu care examinează criticul „inventarul moştenirii spirituale maioresciene”... Maiorescu, fiind întâi de toate profesor, mai mult, un mare profesor, ne-am gândit că îndreptarul său de poezie de la 1867, scris pentru junimişti şi publicat pentru o categorie mai largă de iubitori de poezie, are ce spune şi elevului zilelor noastre. Am crezut de cuviinţă că este de datoria noastră să-l reconsiderăm pe Titu Maiorescu în spaţiul libertăţii de după 1989. Indiferent de frământările prin care trece astăzi învăţământul românesc, Maiorescu rămâne acelaşi reper fundamental printre atâtea alte personalităţi la care se raportează şcoala. Trebuie să alegi doar perspectiva din care îi scrutezi profilul.