Sub cerul uneori deschis. Povestile castelului Salbek

Se așezase pe marginea Mureșului, dar mai departe de port, ascuns sub niște stejari și arini cotropiți de iederă. Pe malul opus se înălța cetatea Șoimoș, încinsă de soare. Era locul lor știut. Al său și al tatălui, de pe vremea când Matthias abia fusese numit în funcție la depozitul salin și deja își pregătea fiul cel mare, să-l introducă și pe el acolo, să-i lase locul într-o zi, când va avansa. Avea convingerea că nu va rămâne mereu în Lipova, îmbătrânind pe același scaun, cum nici lui Jakab nu-i dorea un asemenea viitor. Însă era un foarte bun început de carieră și o intrare într-o lume în care limita de sus era cerul. Sau nu departe de el. Iar vederea cetății Șoimoș, ridicându-se pe culmea unui deal, de unde avea la picioare drumul mare și râul larg, având deasupra doar bolta cerească, îl inspira în gânduri și reverii. Așa a ales locul lor de taină, într-una din lungile plimbări călare sau pe jos. Și, conștient sau nu, imaginea ei, întipărită bine în minte, poate i-a servit peste niște ani, când a fost să-și schițeze blazonul.