Aripi de fluture

- Cred că am să pun aici o servantă, aici o mică oglindă... Ce zici, Elena, această draperie merge cu această culoare sau...? - Beatrice, îți place covorul meu?... Așa le auzeai toată ziua. Etajul era încăpător pentru toți. Fetele au ales camerele care dădeau spre grădină. Într-un târziu se așezară una lângă alta, parcă pentru a-și limpezi gândurile. Elena fu cea care rupse tăcerea: - În sfârșit, tu vei fi Julieta sentimentală care rupe inima tuturor băieților frumoși. De aici ne despărțim: eu merg la Teatrul de Revistă și am să joc „Scorpia” sau „Alice din Țara Poveștilor”, iar tu la Teatrul Național. - Hahaha! - Elena, acum că suntem doar noi două... Și vorbi mai în șoaptă... De unde a avut Ana bani pentru toate acestea? Tu chiar crezi povestea cu „cocoșeii de aur” ascunși? - Nu fi copilă... Totuși, am să-ți spun o întâmplare bizară!

Cu un an înainte de a veni tu în căruța noastră, într-una din zile doi tipi în uniformă ne făcură semn să oprim, exact când ne pregăteam să intrăm într-un târgușor de munte. Elena închise ochii și revăzu scena, pe care o descrise întocmai. - Stați!... strigă unul dintre ei, mai autoritar... Mai avuseserăm noi controale, dar în fața acestui om Ana se simțea pierdută; îi știa de frică. - Ia scoateți voi actele la control și tot ce aveți prin desagi...
Ea tremura vădit, dar, cu calmul ce o caracteriza, ne trase în spatele său, urmărind cu amărăciune cum cei doi ne scotoceau prin lucruri. Păreau niște hoarde sălbatice, aruncau jos tot ce le era în cale, fără nicio milă pentru sărăcăciosul nostru avut. - Fragment