Cartea nuntii

Cand salcamii statiei incepura sa alunece pe dinaintea trenului, lovind usor cu frunzisul streasina vagonului, Jim trase usa compartimentului si merse sa se aseze la locul sau de langa fereastra. Mirosul de piei incinse si de unsori il facu sa priveasca cu mai multa repulsie plusurile groase ale fotoliilor, de culoarea tutunului uscat. Pe spetezele si pe bratele lor, eroziunile se prefacusera in ulceratii negre, lipicioase, adevarata lepra a stofelor batrane. Jim acoperi cu batista plaga rezematoarei sale, apoi se lasa pe spate, intr-o pozitie calma, rece si meditativa.... — Acum tu trebuie sa te odihnesti! – zise el. Ii scoase pantofii din picioare, ii trase ciorapii, ii desfacu si dezbraca rochia si dand la o parte plapuma, o depuse in inima patului. In miscarea picioarelor lungi si zvelte, camasa cazu la o parte si pantecele ramase dezgolit ca un mare taler de sidef. Gandindu-se ca acolo dedesubt se concepea acea fiinta mica ce avea sa strige in curand tulburatoarele vorbe tata si mama, Jim ingenunche la marginea patului si prinzand pe Vera de mijloc, o saruta in mijlocul pantecelui. — Vezi tu – zise el, mangaind-o pe par si sarutand-o – aci in viscerele tale este principiul universal al Facerii! Cata vreme tu vei rodi, Universul exista. Dintr-un astfel de uter au iesit la facere astri si stele, pamantul si natura. Daca viscerele tale s-ar usca si impreunarea noastra ar fi seaca, atunci odata cu moartea noastra s-ar produce moartea virtuala a generatiilor. Pamantul  s-ar raci si zbarci, stelele ar cadea la loc spre nucleele lor ca fulgii de cenusa in vatra, scanteile lumii eterice s-ar strange intr-o singura flacara tremurata si chircita, care la randul ei, invinsa de gheturile golurilor eterne, s-ar incleia intr-o zgura de neguri, restabilind intunericul fara margini si fara sfarsit. Vera il privi cu cea mai profunda recunostinta si intinzand instinctiv mana spre sexul lui, sopti: — Jim, te iubesc ca pe nimeni pe lume!... Te iubesc fiindca tu m-ai rodit!