Cei șapte Episcopi greco-catolici români care au pierit în prigoana comunistă

În primul mileniu creștin, românii s-au format ca popor în strânsă legătură cu procesul de creștinare, aflându-se, potrivit acestei perspective istorice, sub autoritatea Episcopului Romei. După anul 1054, odată cu separarea dintre Răsărit și Apus, românii au fost atrași treptat în orbita spirituală bizantină, proces favorizat și de influența și presiunea exercitate de statul bulgar începând cu secolul al IX-lea. În acest context, au adoptat tradiția ortodoxă răsăriteană. Prin sinoadele desfășurate între anii 1697 și 1701, dintre care cel mai important a fost Sinodul din 1698, românii din Transilvania au decis revenirea la comuniunea bisericească cu Episcopul Romei. Inițial, această opțiune a fost adoptată de majoritatea clerului și credincioșilor români ardeleni, iar ulterior a stat la baza constituirii unei noi realități ecleziale. Biserica astfel constituită a primit numele de Biserica Greco-Catolică (sau Biserica Română Unită cu Roma), deoarece a păstrat ritul bizantin (grec), recunoscând în același timp autoritatea Papei de la Roma.